Cum sa devii un parinte bun/competent

Cunoaşterea copilului este o necesitate, părintele are obligaţia să cunoască temperamentul copilului pentru că educaţia trebuie individualizată în funcţie de temperamentul şi reactivitatea lui.

Este important ca părintele să ştie că mediul de viaţă şi educaţia sunt factori esenţiali în dezvoltarea copilului, în orice familie, copiii au nevoie de multă iubire, grijă şi atenţie. Ei se simt iubiţi şi în siguranţă când sunt ascultaţi fără să fie certaţi.

Dacă „li se tot face morală” şi nu vor fi ascultaţi, ei vor începe să-şi ascundă sentimentele, nevoia de comunicare fiind strâns legată de nevoia de dragoste.        Autoritatea părintească nu se realizează prin forţă şi brutalitate. Ea este rezultatul firesc al unor relaţii echilibrate, morale şi umane. O autoritate firească duce la relaţii de destindere şi ataşament, o falsă autoritate duce la o relaţie tensionată, la conflicte permanente. Autoritatea părintească trebuie să fie suplă, fermă şi să se adapteze vârstei.      Ea presupune un climat de afecţiune şi dreptate, stăpânire de sine, înţelegere şi spirit de colaborare între copil şi părinte.

Formarea personalităţii copilului implică şi rezolvarea unor situaţii conflictuale şi frustrante. Pentru copil este îngrozitor să audă vocile furioase ale părinţilor, când unul e contra celuilalt. Este important să-i vadă pe părinţi că îşi soluţionează diferenţele de opinie în mod ponderat. Stările conflictuale în lanţ dintre copil şi părinţi sau intre părinţi, îl fac pe copil să-i fie teamă, să mintă, să părăsească domiciliul, să vagabondeze, să fure.

În ceea ce priveşte familia, se diferenţiază trei grupe de greşeli educative ale părinţilor: grija excesivă, severitate excesivă şi indiferenţa.

• În familiile cu părinţi hiperprotectori copiii sunt neliniştiţi, fricoşi, dependenţi, greu adaptabili, în cazul în care avem de-a face cu părinţi inconsecvenţi, oscilanţi, care trec de la asprime exagerată, la exces de protecţie, îngăduinţă şi răsfăţ, copiii au dificultăţi în comportare, tulburări de echilibru emoţional şi afectiv.
• Unii părinţi ţin neapărat să-şi vadă realizate prin copii propriile lor aspiraţii, dorind chiar să le impună o anumită profesie. Din această cauză şcolarul intră în conflict cu posibilităţile lui de efort, fiind supus unei supraîncărcări ce poate avea repercursiuni de natură psihică.
• La fel de grav este şi dezinteresul faţă de educaţia copilului. În cazul în care tatăl este prea exigent iar mama prea indulgentă nu se poate realiza educaţia, în subconştientul copilului născându-se opoziţia tată-mamă. Atunci când ambii părinţi sunt exagerat de severi climatul educativ va fi aspru, copilul va avea stări de neîncredere în forţele proprii, va fi impulsiv, gata de apărare sau dimpotrivă se va lăsa pedepsit pentru orice.

Părintele este pentru copil şi un bun educator, el trebuie să-i stimuleze efortul, spontaneitatea, fantezia, iniţiativa, independenţa, încrederea în sine.

Pentru aceasta părinţii ar trebui:

• să-şi cunoască bine copilul, observându-1 şi antrenându-1 de mic în activităţi, ţinând cont însă de posibilităţile lui psiho-fizice;
• să asigure copilului în casă un spaţiu al lui, un loc în care să se poată odihni, juca, în care să poată experimenta, citi şi visa sub supravegherea părinţilor;
• să-i permită să se antreneze în activităţile extraşcolare pentru a-şi satisface trebuinţele de activitate şi de cunoaştere;
• să-l sprijine în menţinerea unui echilibru între efortul depus pentru pregătirea şcolară şi timpul afectat pentru activităţile de tip „pasiune”;
• să-i ofere modele ale unor tineri, adulţi cunoscuţi care s-au afirmat prin învăţătură şi comportare demnă;
• să continue munca educativă sprijinind concret copilul în depăşirea dificultăţilor.

Metoda cea mai adecvată pentru educaţia copilului este dialogul care poate avea loc în orice împrejurare, la plimbare, la joacă, la spectacol, la muncă, etc.

Copilului îi place să i se acorde multă atenţie, astfel el putându-se afirma. Părinţii trebuie conştientizaţi că singura investiţie de valoare, niciodată falimentară pe care familia o poate face pentru copil este investiţia pentru mintea şi sufletul acestuia.