Category: Blog

blank

DISCIPLINA POZITIVA A COPIILOR

Disciplina pozitiva recunoaste faptul ca cele mai multe comportamente din viata de zi cu zi sunt invatate prin preluarea lor de la alte persoane. Secretul disciplinarii pozitive consta in concentrarea parintelui asupra tipurilor de comportament pe care copilul vrei sa le aiba, decat pe respingerea si incercarea de a-l determina sa nu faca unele.

ETAPELE MINCIUNII LA COPII

          A minți este o abilitate ca oricare alta și toți copiii învață să o folosească.

Minciuna, farsa, păcăleala, fabulaţia sunt noţiuni care exprimă în cele din urmă acelaşi lucru: un comportament în mod intenţionat fals.

Minciuna este o conduită de eschivare, în general destinată să evite o mustrare.  De multe ori, în mod inconştient, părinţii îşi învaţă proprii copii să mintă, prin promisiunile zilnice care nu sunt îndeplinite. Dacă un copil va fi pus să mintă că unul dintre părinţi nu este acasă, atunci când este căutat de o persoană nedorită, greşeala va fi dublă, el  nu va fi învăţat doar să mintă, ci este învăţat că poate trece peste obligaţiile sociale, recurgând la minciună. Copiii nu sunt naivi, proşti, surzi sau orbi. Pe măsură ce se dezvoltă psihic, ei vor să ştie totul şi sunt de preferat discuţiile oneste, pe înţelesul lor, fără a ambala realitatea în minciuni.

             Primii paşi ai formării deprinderii de a minţi sunt:

  • Îşi ghidează instinctele după principiul ,,aşa vreau eu”. Copilul va încălca toate regulile unui joc fără a avea habar de semnificaţia gestului, fără a se ascunde. Mai târziu, va trişa cu bună ştiinţă.
  • Va improviza diferite poveşti, dezvoltându-şi astfel imaginaţia şi limbajul necesar pentru a fabula. E bine pentru început, este o perioadă normală, dar nu trebuie încurajat, ci ajutat să înţeleagă diferenţa dintre real şi ireal, dintre realitate şi imaginaţie.
  • Ţine un secret . Pe de o parte, este distractiv şi instructiv, pe de altă parte, este riscant, putând degenera totul într-o minciună foarte gravă.

         Se disting 3 etape mari ale minciunilor, în funcţie de  gradul de fabulaţie :

  • 3-6 ani – perioada ludică, cea în care micuţul nu face distincţie între fabulaţia din jocuri sau poveşti şi cea conţinută într-o minciună reală.
  • 6-8 ani- perioada combinată, când descoperă că o parte din fantezismele ludice au corespondent şi în viaţa de zi cu zi, fiind şi momentul în care un copil , condus greşit sau lăsat intenţionat,, de capul lui” face pasul către minciuna intenţionată.
  • după 8 ani- perioada minciunilor elaborate, când ştiu că ceea ce fac este rău, dar îşi urmăresc totuşi scopul şi mint pentru un folos oarecare.

Minciuna are o strânsă legătură (inclusiv în cazul copiilor) cu controlul informației.      Copiii își dau seama repede că este avantajos să controlezi informația și își pot face un obicei din asta.

În mod normal, odată cu creșterea și maturizarea, copiii învață că nu este bine să minți pentru că nu aduce nimic bun, iar minciuna va fi un instrument folosit mai rar. Dacă totuși persistă, o discuție cu un specialist poate fi o idee bună, deoarece ne poate ajuta să găsim soluții pentru a remedia acest comportament.

IMPORTANTA ARMONIEI IN FAMILIE PENTRU O EDUCATIE DE SUCCES

Copilăria timpurie oferă oportunitatea de a modela traiectoria dezvoltării unui copil și de a construi o bază in educatie pentru viitorul său. Pentru a-si atinge întregul potențial, copiii au nevoie de îngrijire medicală și alimentatie corecta, protecție împotriva vătămării psihice si fizice, sentimentul de securitate și oportunități de învățare timpurie – cum ar fi vorbirea, cântatul și jocul – cu părinții și persoanele din jurul lor. Toate acestea sunt necesare pentru a hrăni creierul în curs de dezvoltare și pentru a atinge nivelul de educatie dorit.

Milioane de copii, inclusiv copiii care trăiesc în sărăcie sau afectați de conflicte și crize, copii aparținând unor comunități care se confruntă cu discriminarea, crescând expuși la violență, medii poluate și stres extrem nu primesc nutriția sau îngrijirea medicală si educatia de care au nevoie. Ei pierd oportunitatea de a învăța și sunt lipsiți de stimularea de care creierul lor în curs de dezvoltare are nevoie pentru a se dezvolta. Când copiii ratează această oportunitate o dată în viață, ei plătesc prețul în potențialul pierdut sau trec prin viață cu o sănătate fizică și mentală precară, luptându-se să învețe și mai târziu să-și câștige existența. Eșecul de a oferi copiilor cel mai bun început în viață perpetuează cicluri de sărăcie și dezavantaje care se pot întinde pe generații intregi, subminând puterea și stabilitatea societăților noastre. Când oferim copiilor cel mai bun început în viață, beneficiile sunt uriașe, pentru fiecare copil in parte cat și pentru societățile in care traim.

Între factorii educației, familia a fost şi este considerată factorul prioritar şi primordial deoarece, în ordinea firească a lucrurilor educaţia începe din familie, deoarece familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei, cea morala rămânând insa esenţială prin substanţa pe care i-o imprimă familia.

Primii ani din viata unui copil sunt foarte importanți pentru sănătatea, dezvoltarea si educatia lui. S-a demonstrat că experiențele copiilor în primii cinci ani au un impact semnificativ asupra rezultatelor lor de dezvoltare ulterioara cat si in educatie. Ca urmare, este important ca părinții și cei care lucrează cu copiii să înțeleagă exact ce se întâmplă în aceste etape incipiente de dezvoltare pentru a le oferi îngrijire pe tot parcursul copilăriei si sa le traseze inca de la inceput cele mai elementare notiuni privind educatia, urmărind ca finalitate – formarea personalităţii copilului pentru integrarea lui în societate, să formeze relații, să învețe, să muncească și să prospere.

Este indicat ca in aceasta perioada sa raspundem nevoilor copiilor într-un mod previzibil, aratand căldură și sensibilitate, implementand in cadrul familiei rutine și reguli, impărtășind experiente si vorbind cu copiii, sa realizam cu copiii lucruri care să ne unească: spre exemplu să mergem seara într-o plimbare chiar dacă suntem cu totii obositi sau ocupati, realizand astfel o runtină de familie, realizarea de puzzle-uri sau alte activități pe care să le facem împreună și apoi să le afișam undeva, la loc vizibil, sa creem un climat familial favorabil şi armonios. Părinții care folosesc aceste practici își pot educa copilul intr-un mod sănătos si sigur astfel incat să creasca in echilibru din punct de vedere – emoțional, comportamental, cognitiv și social.

Familia ca ansamblu de interacțiuni sănătoase reprezintă însă mai mult decât atât. Familia este un spațiu de educație, de înțelegere, de dezvoltare care depășește forța fiecărui membru component în parte: astfel, desi fiecare dintre părinți se comportă bine cu copilul, dacă familia este disfuncțională si există lipsă de coerență si înțelegere, nu se creeaza liniștea necesară construcției educației de succes pentru copil.

Astfel, autoritatea părintească trebuie sa se manifeste prin interzicerea unor acţiuni sau prin impunerea altora fără asprime, dar folosind disciplina adecvată intr-un mod consecvent, egal din ambele parti sau din partea tuturor celor care participa la educatie. Ea acţionează asupra puterii de discernământ a copilului, cultivându-i voinţa, capacitatea de a respecta anumite principii şi norme de viaţă. De felul în care părintii vor educa copilul în sensul unei morale riguroase şi de felul în care vor şti să dirijeze viaţa afectivă a copilului, va depinde formarea unei personalităţii armonioase. De la familie copilul învaţă să iubească munca, sa fie responsabili si sa se maturizeze frumos, sa aiba un comportament onest, sa construiasca relații de înţelegere si respect, întrajutorare fata de semeni, să trăiască în deplina armonie si să ducă o viaţă cinstită.

blank

STIMULAREA DEZVOLTĂRII INDIVIDUALE A COPIILOR

In activitatea de educatie la gradinita Castelino Baby tinem cont de ritmul propriu de dezvoltare a fiecarui copil.

blank

Scopul si principiile educatiei

           Educaţia, aşa după cum demonstrează si etimologia acestui concept, nu este o activitate desfăşurată în sine şi pentru sine, ci una care urmăreşte atingerea anumitor finalităţi. Finalităţile educaţiei reprezintă orientările asumate la nivel de politică a educaţiei în vederea realizării activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii umane, conform anumitor valori angajate în proiectarea sistemului şi a procesului de învăţământ.

Dezvoltarea timpurie, integrată a copiilor este o prioritate a UNICEF, cu rol determinant în îndeplinirea obiectivului de dezvoltare al mileniului trei şi anume: asigurarea absolvirii ciclului complet de învăţământ primar de către toţi copiii, fete şi băieţi.

Principiile care ghidează mişcarea globală de construcţie a unei lumi demne pentru copii sunt cuprinse in Declaraţia adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite si vizeaza construcţia unui sistem de educaţie timpurie a copiilor. Următoarele principii constituie cheia  pentru viabilitatea acestui sistem:

Interesele superioare ale copiilor sunt principalul obiectiv pentru toate acţiunile legate de copii.

Investiţia în copii şi respectarea drepturilor lor este una dintre modalităţile cele mai eficiente de eradicare a sărăciei.

Copiii trebuie să aibă parte de un start cât mai bun în viaţă.

Orice copil este născut liber şi egal în demnitate şi drepturi.

Copiii şi adolescenţii sunt cetăţeni care dispun de capacitatea de a contribui la construirea unui viitor mai bun pentru toţi.

Toţi copiii trebuie să aibă acces şi să absolve învăţământul primar, gratuit, obligatoriu şi de bună calitate.

Realizarea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului necesită reînnoirea voinţei politice, mobilizarea şi alocarea unor resurse suplimentare la nivel naţional şi internaţional, avându-se în vedere urgenţa şi gravitatea nevoilor speciale ale copiilor.

O lume mai bună pentru copii este o lume în care toţi copiii se vor putea bucura de anii copilăriei – un timp al jocului şi al învăţării, când copiii sunt iubiţi, alintaţi si respectaţi ca indivizi, când drepturile le sunt promovate şi protejate, fără nici un fel de discriminare, când siguranţa şi bunăstarea lor sunt considerate primordiale şi când se pot dezvolta în pace, sănătate  şi demnitate.

Într-o accepţiune generală, educaţia este procesul  prin care se realizează formarea şi dezvoltarea personalităţii umane. Ea constituie o necesitate pentru individ şi pentru societate, fiind activitate specific umană, realizată în contextul existenţei sociale a omului.

Educaţia timpurie, ca primă treaptă de pregătire pentru educaţia formală, asigură intrarea copilului în sistemul de învăţământ obligatoriu (în jurul vârstei de 6 ani), prin formarea capacităţii de a învăţa. Investiţia în educaţia timpurie este cea mai rentabilă investiţie în educaţie. Învăţarea timpurie favorizează oportunităţile de învăţare de mai târziu. Deprinderile şi cunoştinţele dobândite devreme favorizează dezvoltarea altora ulterior, iar deficienţele de cunoştinţe şi deprinderi produc în timp deficienţe mai mari, oportunităţi de învăţare ratate sau slab valorificate.

Educaţia copilului începe de la naştere. Educaţia timpurie, în România, ca în întreaga lume, cuprinde educaţia copilului în intervalul de vârstă de la naştere până la intrarea acestuia la şcoală. Grădiniţa, ca serviciu de educaţie formală asigură mediul care garantează siguranţa şi sănătatea copiilor şi care, ţinând cont de caracteristicile psihologice ale dezvoltării copilului, implică atât familia cât şi comunitatea în procesul de învăţare.

 

blank

ROLUL JOCUL SENZORIAL ÎN DEZVOLTAREA PSIHICĂ, FIZICĂ ȘI EMOȚIONALĂ A COPILULUI ANTEPREȘCOLAR

Jocul senzorial este orice activitate care stimulează simțurile copilului și îi oferă posibilități nemăsurate de explorare și învățare. Jocurile senzoriale pot fi de atingere, de vedere, de auz, de miros și de gust, în funcție de organele de simț antrenate și se pot desfășura oriunde și implica orice material din natură, din jurul nostru/al copilului.

Centrul de jocuri senzoriale îl ajută pe copilul de vârstă mică să își exerseze abilități din toate domeniile de dezvoltare:

  • Motorii, fine și grosiere (trage spre el diverse recipiente, le umple si le varsă) ;
  • Să își dezvolte limbajul (numește și denumește jucăriile, culorile, simțurile) ;
  • Să asimileze concepte și noțiuni (mai mic, mai mare, greu, plutește) ;
  • Să realizeze experimente de tipul cauză-efect:
    • dacă arunc o jucărie de lemn în apă, se scufundă ;
    • dacă pun o picătură de culoare în apă, toată apa se colorează;
  • Să exerseze roluri și să integreze roluri.

Pentru jocul gustului: se aduc pe o tavă câteva fructe cunoscute de copil: măr, banană, portocală, cireșe. Sunt întrebați copiii dacă știu numele fructelor, sunt chemați să facă asocieri nume-fruct, apoi este ales câte un copil pe rând și i se ofera, cu ochii închiși  să guste o bucățică dintr-un fruct de pe tavă. El trebuie să recunoască și să numească fructul gustat. Ceilalți colegi/ adultul vor confirma dacă răspunsul dat este corect sau nu.

Pentru fixarea cunoștințelor, copiii vor colora organul de simț responsabil cu gustul: limba

 

blank

Cum sa devii un parinte bun/competent

Cunoaşterea copilului este o necesitate, părintele are obligaţia să cunoască temperamentul copilului pentru că educaţia trebuie individualizată în funcţie de temperamentul şi reactivitatea lui.

Este important ca părintele să ştie că mediul de viaţă şi educaţia sunt factori esenţiali în dezvoltarea copilului, în orice familie, copiii au nevoie de multă iubire, grijă şi atenţie. Ei se simt iubiţi şi în siguranţă când sunt ascultaţi fără să fie certaţi.

Dacă „li se tot face morală” şi nu vor fi ascultaţi, ei vor începe să-şi ascundă sentimentele, nevoia de comunicare fiind strâns legată de nevoia de dragoste.        Autoritatea părintească nu se realizează prin forţă şi brutalitate. Ea este rezultatul firesc al unor relaţii echilibrate, morale şi umane. O autoritate firească duce la relaţii de destindere şi ataşament, o falsă autoritate duce la o relaţie tensionată, la conflicte permanente. Autoritatea părintească trebuie să fie suplă, fermă şi să se adapteze vârstei.      Ea presupune un climat de afecţiune şi dreptate, stăpânire de sine, înţelegere şi spirit de colaborare între copil şi părinte.

Formarea personalităţii copilului implică şi rezolvarea unor situaţii conflictuale şi frustrante. Pentru copil este îngrozitor să audă vocile furioase ale părinţilor, când unul e contra celuilalt. Este important să-i vadă pe părinţi că îşi soluţionează diferenţele de opinie în mod ponderat. Stările conflictuale în lanţ dintre copil şi părinţi sau intre părinţi, îl fac pe copil să-i fie teamă, să mintă, să părăsească domiciliul, să vagabondeze, să fure.

În ceea ce priveşte familia, se diferenţiază trei grupe de greşeli educative ale părinţilor: grija excesivă, severitate excesivă şi indiferenţa.

  • În familiile cu părinţi hiperprotectori copiii sunt neliniştiţi, fricoşi, dependenţi, greu adaptabili, în cazul în care avem de-a face cu părinţi inconsecvenţi, oscilanţi, care trec de la asprime exagerată, la exces de protecţie, îngăduinţă şi răsfăţ, copiii au dificultăţi în comportare, tulburări de echilibru emoţional şi afectiv.
  • Unii părinţi ţin neapărat să-şi vadă realizate prin copii propriile lor aspiraţii, dorind chiar să le impună o anumită profesie. Din această cauză şcolarul intră în conflict cu posibilităţile lui de efort, fiind supus unei supraîncărcări ce poate avea repercursiuni de natură psihică.
  • La fel de grav este şi dezinteresul faţă de educaţia copilului. În cazul în care tatăl este prea exigent iar mama prea indulgentă nu se poate realiza educaţia, în subconştientul copilului născându-se opoziţia tată-mamă. Atunci când ambii părinţi sunt exagerat de severi climatul educativ va fi aspru, copilul va avea stări de neîncredere în forţele proprii, va fi impulsiv, gata de apărare sau dimpotrivă se va lăsa pedepsit pentru orice.

Părintele este pentru copil şi un bun educator, el trebuie să-i stimuleze efortul, spontaneitatea, fantezia, iniţiativa, independenţa, încrederea în sine.

Pentru aceasta părinţii ar trebui:

  • să-şi cunoască bine copilul, observându-1 şi antrenându-1 de mic în activităţi, ţinând cont însă de posibilităţile lui psiho-fizice;
  • să asigure copilului în casă un spaţiu al lui, un loc în care să se poată odihni, juca, în care să poată experimenta, citi şi visa sub supravegherea părinţilor;
  • să-i permită să se antreneze în activităţile extraşcolare pentru a-şi satisface trebuinţele de activitate şi de cunoaştere;
  • să-l sprijine în menţinerea unui echilibru între efortul depus pentru pregătirea şcolară şi timpul afectat pentru activităţile de tip „pasiune”;
  • să-i ofere modele ale unor tineri, adulţi cunoscuţi care s-au afirmat prin învăţătură şi comportare demnă;
  • să continue munca educativă sprijinind concret copilul în depăşirea dificultăţilor.

Metoda cea mai adecvată pentru educaţia copilului este dialogul care poate avea loc în orice împrejurare, la plimbare, la joacă, la spectacol, la muncă, etc.

Copilului îi place să i se acorde multă atenţie, astfel el putându-se afirma. Părinţii trebuie conştientizaţi că singura investiţie de valoare, niciodată falimentară pe care familia o poate face pentru copil este investiţia pentru mintea şi sufletul acestuia.

 

blank

Disciplina pozitiva a copiilor

Disciplinarea copiilor este rezultatul muncii si eforturilor parintilor de-a lungul copilariei. Ei isi focalizeaza atentia in educatia copilului pe ceea ce “NU” trebuie sa faca acesta, pentru a-l mentine in siguranta si pentru a-l face sa se comporte civilizat. Specialistii sustin ca daca te concentrezi mai mult pe lucrurile pe care copilul “poate” si “trebuie” sa le faca, decat in a-i interzice altele, este cea mai buna metoda de disciplinare a lor.

Sistemul conventional de disciplinare a copiilor este acela care se bazeaza pe consecinte si pedepse. Este cel in care termeni si expresii ca “nu”, “stop” “esti pedepsit”, “e interzis sa faci asta”, “este gresit ce faci” etc. sunt pe ordinea de zi. Cele mai multe rezultate ale acestui sistem se oglindesc in frustrarea parintilor si infrangerea lor, deoarece copiii nu numai ca nu dau ascultare acestor porunci ale lor, dar de cele mai multe ori se razvratesc impotriva lor.

                   Ce este disciplina pozitiva?

Disciplina pozitiva recunoaste faptul ca cele mai multe comportamente din viata de zi cu zi sunt invatate prin preluarea lor de la alte persoane, modelarea lor si raspunsul pe care il dam la ele. Copii vor cu toata fiinta lor atentie si fac tot posibilul sa o obtina, si de multe ori reusesc, indiferent de mesajul pe care parintii il transmit in disciplinarea lor.

Secretul disciplinarii pozitive consta in concentrarea parintelui asupra tipurilor de comportament pe care copilul vrei sa le aiba, decat pe respingerea si incercarea de a-l determina sa nu faca unele. De exemplu, in loc sa spui copilului “nu lovi” este indicat sa spui “joaca-te frumos cu prietenul tau”, “fii prietenos cu copilul”.

Atunci cand ii spui exact copilului ce sa faca esti foarte clar/a in privinta asteptarilor pe care le ai de la el, copilul este mai dispus sa isi schimbe comportamentul in acest fel. Daca ii interzici sa faca anumite lucruri, copilul gaseste alte metode pentru a-si atinge scopul. De exemplu, daca i-ai zis “nu lovi” atunci va apela la muscat, vorbit urat sau la aruncat cu lucruri in el.

Ce trebuie sa faci pentru a-ti diciplina pozitiv copilul?

  • laudam purtarea adecvata a lui (fii specifica, descriptiva, entuziasta si afectiva in acest sens);
  • ignora din cand in cand micile abateri de comportament (care nu sunt periculoase sau atat de importante);
  • redirectioneaza-i sau distrage-i atentia atunci cand incepe sa se poarte urat/neprietenos;
  • fii clara si concisa in a-i da indicatii (fii imperativa si nu te adresa sub forma de intrebari; foloseste intotdeauna cuvantul “te rog”);
  • poarta-te asa cum ai vrea sa o faca si copilul tau; copiii imitaadultii si invata din comportamentul celor din jur.

Ce nu trebuie sa faci in disciplinarea lui?

  • niciodata nu agresa in vreun fel (fizic sau emotional);
  • nu incuraja purtarea neadecvata prin mustrari si predici pentru ca nu functioneaza!;
  • repeta anumite comenzi sau cerinte de mai multe ori; de obicei, copiii nu fac ce li se spune de prima data; in plus, daca ii spui ce sa faca doar o singura data, cererea isi pierde din putere iar copilul o uita repede, daca ii este repetata constant, i se va implementa in sistemul de valori si va actiona in consecinta.

blank
26 iulie 2019 by admin 0 Comments

Invatarea prin joaca

Jocul este cea mai importanta activitate a copilului din momentul in care se naste si pana in momentul in care ajunge la varsta maturitatii si contribuie la dezvoltarea cerebrala, copilul invatand lucruri esentiale in dezvoltare si comportament, care reprezinta o fundatie pentru toata viata.

Invatarea prin joaca este o metoda folosita in psihologia si educatia copilului pentru a-l ajuta sa-si insuseasca cunostinte noi si sa devina constient de mediul care-l inconjoara, fiind una dintre putinele activitati care stimuleaza dezvoltarea copilului in toate aspectele ei. Ea paveaza o cale sigura pentru invatarea pe termen lung.

Joaca este instinctiva si distractiva pentru copil. Copilul nu trebuie sa se implice in jocuri greoaie si sofisticate pentru a beneficia de avantajele jocului. Chiar si atunci cand este bebelus si se joaca cu obiectele din jur, cuburi sau animalute de plus sau cand creste si incepe sa descopere lumea desenului, a puzzle-urilor si a altor joculete, el invata tot timpul lucruri noi, se maturizeaza emotional, dobandesc incredere in forte proprii.

Joaca este cea mai buna metoda stimulativa si creativa care se preteaza la nivelul de intelegere a copilului si il ajuta sa invete lucruri noi si destul de complicate printr-o metoda facila pentru el.

Prin joaca, copiii descopera tot timpul abilitati noi si metode de a rezolva probleme, solutii eficiente, inventeaza, testeaza idei si experiente noi. Fiecare micut are nevoie de timp de joaca zilnic si de diversificarea experientei de joc

Inca din prima zi de gradinita, copilul isi dezvolta puterea de a relationa. Incearca sa ia jucariile altor copii, este dornic de cunoastere, sa exploreze un spatiu nou. In copilarie, activitatea numita joaca ocupa tot spatiul care ramane in afara meselor, somnului, igienei si plimbarii, desi si in acestea exista forme de joaca. Un copil care “pescuieste” taietei din supa este mai aproape de ceea ce se numeste “a se juca” decat de “a manca”. Un copil care plesneste apa din cadita sau altul care isi desface mereu sireturile de la pantofiori, sunt mai aproape de o activitate de joaca decat de cele de spalat si respectiv descaltat. De aceea, se spune ca cei mici invata totul prin joaca. De-abia aproape de varsta scolara, copilul spune ca invata poezia si apoi se duce sa se joace sau povesteste ca la gradinita invata engleza dar se si joaca.

O latura importanta a jocului este grupul cu care trebuie sa se desfasoare aceasta activitate. Grupul reprezinta cheia fericirii in cadrul unui joc. Orice copil integrat intr-un grup radiaza de fericire atunci cand se joaca anumite jocuri, pe cand un copil care se joaca singur nu poate fi fericit. Jocul presupune socializare, care la o anumita varsta te poate avantaja, deoarece socializarea are un rol important in viata noastra. Doar cu ajutorul socializarii iti poti forma grupul de prieteni, poti cunoaste multe persoane, iar datorita acestora poti fi fericit.

Jocul prin diversitatea sa, favorizează dezvoltarea aptitudinilor imaginative, a capacităților de creare a unor imagini sistematizate despre lumea înconjurătoare, posibilitatea de a opera mintal cu reprezentări, de a manipula obiectele în timpul jocului având ca model acțiunile concrete.

Jocul dezvolta un nou nivel de intelegere la copil. Vorbeste pe limba lui si faciliteaza asimilarea unor informatii complicate. O abordare coerenta si bine gandita a jocului asigura o dezvoltare cognitiva complexa pentru copil. Raspunde nevoilor individuale ale micutului, contureaza principalele abilitati in dezvoltare si satisface nevoia lor de explorare si cercetare a lumii inconjuratoare.

Desigur copilul care se joaca ore intregi consuma multa energie, dar acest consum de energie se produce si in desfasurarea altor forme de activitate cum ar fi invatatura, munca, fara ca activitatile respective sa se identifice cu jocul.  Jocul ar putea fi considerat un exercitiu pregatitor, conform acestei conceptii jocul fiind activitatea prin care copilul ar putea exersa pentru viata de mai tarziu (din perioada maturitatii).

 

 

blank
12 iulie 2019 by admin 0 Comments

Adaptarea copilului la gradinita

Gradinita este primul spatiu de autonomie al copilului, primul loc in care incepe viata lui fara prezenta permanenta a parintilor. Este un spatiu in sine, fizic si psihic, cu care copilul pentru a se adapta este necesar sa poata stabili o relatie. Nu este doar un spatiu de asteptare pe perioada serviciului parintilor sau pana cand cineva va putea lua copilul, ci este un spatiu pe care copilul il investeste intr-un fel anume si fata de care va avea anumite trairi.

Perioada de acomodare este o experienta diferita pentru fiecare copil. Momentul in care un copil incepe sa frecventeze gradinita reprezinta un pas important si de aceea are nevoie de sprijinul familiei si al gradinitei in care este acomodat.

Pentru a se putea adapta la gradinita copilul trebuie sa poata pleca din sanul familiei, sa se poata separa de parintii sai pe perioada timpului petrecut la gradinita, sa existe capacitatea copilului de a pleca si cea a parintilor de a-l lasa sa plece.

De cele mai multe ori parintele este mai dependent de copil decat este copilul de parinte, iar teama si durerea despartirii parintelui de copil, este resimtita de copil, lucru care accentueaza anxietatea, va conduce adesea la refuzul copilului de a mai merge, se va ajunge la o stare de angoasa si disconfort, la o retragere a sa si la lipsa unei relatii cu spatiul educational, colegii-parteneri de joaca, educatoarea, jucariile. Copilul ramane undeva la intrare, intre casa si gradinita. De aceea, o stare psihica optimista si increzatoare este recomandata pentru a usura perioada de tranzitie a copilului.

Am intalnit parinti care nu sunt pregatiti emotional sa-si lase copilasii la gradinita. Ii inscriu pe copii la gradinita, apoi cand vine ziua cea mare, sunt foarte emotionati incat incep sa planga. Consideram ca inainte de a aduce copiii la gradinita pentru prima data, trebuie ca parintii sa se pregateasca din punct de vedere emotional si psihic pentru acest lucru. Dupa parerea noastra, prima zi de gradinita este atat a copilului, cat si a parintelui.

Multe dintre mamele aflate la primul copil nu isi vor lasa copilasul in patut sa adoarma singur. Vor fi mult mai linistite daca stau langa acesta, adormindu-l si privindu-l cu multa dragoste. Uneori, ii canta ceva linistitor in timp ce il mangaie. Unii copii sunt obisnuiti cu o paturica sau o jucarie inca de bebelusi, lucru pretios cu vor veni la gradinita pentru ca reprezinta o bucatica din „acasa”, ceva famliar lor.

Si mai tarziu, la 3-4 ani, intalnim copii care au nevoie sa fie adormiti de un adult si altii care se joaca pana adorm. Acest lucru se intampla atat acasa cat si la gradinita. Copiii care sunt obisnuiti sa se joace in patut pana adorm sunt cei care vor adormi si la gradinita, iar cei care nu pot face acest lucru si sunt dependenti de mama sau un adult, nu vor adormi la gradinita, plang, refuza sa se dezbrace si sa se culce, intra in panica si ulterior pot refuza gradinita din cauza ca trebuie sa doarma la pranz. Este una din marile probleme de adaptare la gradinita alaturi de cea a meselor.

Asadar autonomia la copiii mici este extrem de importanta pentru ca desprinderea de familie, pe care copiii o resimt ca pe o suferinta si nu ca pe o experienta noua, sa fie mai putin dificila.

Parintii trebuie instiintati despre cum se simte copilul in perioada de acomodare si linistiti in acelasi timp. Ei trebuie sa stie ca refuzul copilului este absolut normal in aceasta perioada, si sunt necesari pasi mici spre adaptare in fiecare zi, tinand cont si de faptul ca exista diferente mari la copii in ceea ce priveste drumul catre independenta.

Educatoarele stiu cum sa se ocupe de copiii care sunt foarte atasati de parinti, dar pentru aceasta este nevoie ca parintii sa o lase sa se ocupe de situatie. Daca copilul va vedea ca parintele se intoarce atunci cand el plange, acesta va capata acest obicei, iar cu timpul va fi mult mai greu sa se schimbe. Copilul dumneavoastra va capata in scurt timp incredere in educatoare/ingrijitoare si mediul organizational iar teama va disparea. Este foarte important ca inainte de inceperea activitatii in gradinita sa va pregatiti si dumneavoastra, ca parinti, psihic pentru acest moment.

In privinta gradintei insa, este vorba atat de capacitatea copilului de a relationa cu alti copii si alti adulti, lucru lesne de observat in parc sau in vizite, de modul in care reactioneaza la nou, existand copii care sunt foarte conservatori si altii care se simt atrasi de jucarii noi cat si de capacitatea de a se separa pentru un timp de mama sau familie in general.

Ce se intampla cand un copil care nu se poate separa de familie, nu mananca sau nu se joaca singur, este dus la gradinita? La inceput plange si se agata de mama sa, refuza sa intre in gradinita sau sa ramana acolo. Apoi, pe masura ce trec zilele si procedura se repeta, in functie de capacitatea lui de a se adapta, poate sa nu mai planga si sa para ca s-a obisnuit dar fara a se integra intre copii sau a povesti ulterior dupa ce este luat, ce a facut la gradinita, ca si cum ar sta la gradinita ca n-are incotro si nicidecum ca ii face placere.

Aceasta stare nu depinde in niciun fel de tipul gradinitei, de cum sunt educatoarele sau de cat este de dotata gradinita. Parintii pot fi incantati de dotarile gradinitei, de limba straina care se preda in cadrul gradinitei sau de alte optionale, dar copiii nu reusesc sa le aprecieze deoarece pentru cei mici,“la gradinita” este opusul lui “acasa” sau echivalentul lui “fara mama”.

Dupa o perioada mai indelungata de acomodare (depinde de copil), copilul se poate atasa de educatoare sau personalul pe care il vede cel mai des in fiecare zi. Educatoarea, poate tine locul mamei la gradinita, astfel incat copilul sa simta mai putin lipsa acesteia, producandu-se un atasament puternic intre copil-educator.

Este foarte important pentru copii sa se simta in siguranta si sa nu se simta uitat! In primele zile parintilor li se recomanda sa vina putin mai devreme pentru a putea lua copilul acasa. O rutina de despartire il va ajuta sa se simta in siguranta mai rapid. Inainte de a aduce copilul la gradinita, este recomandat parintelui sa ii povesteasca copilului cum va decurge ziua, iar copilul trebuie asigurat ca va fi luat.

Copiii, mai ales pana la 3 ani, nu au notiunea timpului, insa ei se obisnuiesc cu o rutina. Este recomandat ca acestora sa li se vorbeasca in termeni de “dupa ce mananci si dormi, voi veni sa te iau”. Inca un element foarte important este ca parintele sa vina la timp sa ia copilul pentru ca la sfarsitul zilei se poate ca el/ea sa simta din nou teama, mai ales ca ii vede pe ceilalti cum pleaca.

Avand in vedere aceste aspecte ale dezvoltarii copilului si ale drumului sau de la dependenta de familie si de mama-la independenta, la curiozitate si la dorinta de nou, putem ca parinti sa ne gandim cum sa ne ajutam copilul sa se poata desprinda de mama, si sa ne straduim in cadrul familial sa il obisnuim autonom, independent in masura in care este posibil, sa petreaca pentru cateva minute pe zi singur, cand este mic, sa se joace cand este singur in camera lui cateva minute sau sa ramana cu o alta persoana, sau sa il obisnuim sa petreaca timp si intr-un alt loc sau cu alte persoane decat mama, pentru a pregati mersul la gradinita. Cu cat aceasta trecere se face mai lin si este mai putin traumatica, cel mic are sanse mai mari sa o accepte, iar experienta primelor zile de gradinita sa fie mai placuta.